Autohipnoza si hipnoza – stiati ca?

Stiati ca…

In hipnoza si autohipnoza este folosita adeseori vizualizarea, de exemplu pentru a invata noi raspunsuri emotionale sau comportamentale. In acest video de 15 min, un aparat care va poate da de gandit despre ce se intampla in creier in timpul unui exercitiu de vizualizare.

http://www.ted.com/talks/tan_le_a_headset_that_reads_your_brainwaves#t-490524

 

Stiati ca….

Fiecare om este creatorul absolut al experientei sale de viata (asa cum ati vazut deja de atatea ori, in aceeasi situatie de viata oameni diferiti gandesc, simt si actioneaza diferit).

Unii oameni creaza CONSTIENT, iar altii nu au invatat sa faca asta (inca) – de aceea creatiile lor sunt un amestec de lucruri dorite si nedorite.

Cu cat un om isi creaza in mai mare masura constient experienta de viata, cu atat ea devine mai usoara si mai frumoasa: oamenii pe care ii intalneste sunt mai placuti (sau devin asa in jurul sau), situatiile de viata sunt mai placute (de multe ori mai placute decat si-a putut imagina).

Intreaga existenta pare a fi implicata in a-l sustine sa aiba o viata implinita!

Autohipnoza si hipnoza pentru crearea constienta a experientei de viata

Autohipnoza si hipnoza pentru crearea constienta a experientei de viata

 

Stiati ca….

Autohipnoza si hipnoza au multiple utilizari, printre care sunt si cele mentionate in imaginea alaturata (clic pe imagine pentru a o mari):

Autohipnoza si hipnoza - utilizari

Autohipnoza si hipnoza – utilizari

Stiati ca…

Atunci cand sunteti informati ca o sa vi se induca o transa hipnotica puteti manifesta usor rezistenta. Dar atunci cand NU STITI, posibilitatea de a va opune atunci cand nu doriti sa experimentati transa in contextul respectiv scade foarte mult.

Inductia este facuta (in ambele cazuri) prin diferite metode, de exemplu: tipare de limbaj hipnotic (in vanzari le-ati intalnit des folosite), surpriza (soc), supraincarcare senzoriala, confuzie etc. Cand cunoasteti metodele de inducere a transei este mult mai usor sa va opuneti atunci cand nu doriti sa experimentati transa in contextul respectiv.

Autohipnoza si hipnoza - cunoasterea lor va fereste de manipulare

Autohipnoza si hipnoza – cunoasterea lor va fereste de manipulare

Stiati ca…

Aveti in interior toate resursele necesare pentru a duce o viata implinita. Pur si simplu va lipsesc informatiile pentru a ajunge la aceste resurse, sau unele informatii aflate sub nivelul mintii constiente sunt gresite.

Prin autohipnoza si hipnoza este mult mai usor (decat prin alte metode) sa introduceti informatiile care lipsesc sau sa le inlocuiti pe cele gresite.

Autohipnoza si hipnoza - pentru acces la resurse

Autohipnoza si hipnoza – pentru acces la resurse

Stiati ca…

Desi majoritatea oamenilor asociaza transa hipnotica cu relaxarea, ele nu apar intotdeauna impreuna – dar, este adevarat, relaxarea este una dintre metodele care pot conduce IN MOD PLACUT spre starea de transa.

Transa hipnotica e caracterizata de „ingustarea” concentrarii pe anumite idei si de sugestibilitate crescuta. Cand e insotita de relaxare, persoana o experimenteaza ca pe o stare intermediara intre starea de veghe si somn.

Autohipnoza si hipnoza pentru relaxare

Autohipnoza si hipnoza pentru relaxare

 

Inregistrare video si prezentarea PowerPoint de la Body Mind Spirit Festival, 11 oct 2013

A fost o mare provocare sa vorbesc despre hipnoza si autohipnoza in doar 30 – 40 min si sa creez participantilor contextul in care au putut experimenta o transa hipnotica (aprox. 20 min). Mai jos se afla un link de unde puteti descarca prezentarea PowerPoint folosita ca suport si puteti urmari partea de inceput a workshop-ului.

Click aici pentru a descarca prezentarea PowerPoint

Beneficiile hipnozei si autohipnozei

Arta de a iubi (partea I)

In ultimul timp am lucrat in sesiuni individuale sau de grup cu atat de multi oameni care sufera din cauza intelegerii gresite a iubirii incat m-am hotarat sa public notitele pe care le-am facut citind cartea “Arta de a iubi” a psihologului Erich Fromm (aparuta prima data in 1956 si tradusa in romaneste in 1995 la editura Anima).

Asadar iata mai jos contributia pe care Erich Fromm si-a adus-o la intelegerea iubirii…

Doua persoane se indragostesc una de cealalta cand simt ca au gasit cel mai bun obiect oferit pe piata, avand in vedere limitele propriei lor valori de schimb (adesea, ca in cazul cumpararii unor proprietali efective, potentialitatile ascunse ce pot fi dezvoltate ulterior joaca un rol considerabil in cadrul targului).

Exista o confuzie intre trairea initiala a indragostirii si  mentinerea unei stari permanente de iubire.

In momentul in care doua persoane lasa toate barierele de o parte si devin „una”, apare o traire dintre cele mai ametitoare, dintre cele mai pasionante ale vietii. Si este cu totul iesita din comun, de-a dreptul miraculoasa, tocmai pentru persoanele inchistate in ele insele, izolate, lipsite de iubire.

Ele iau intensitatea orbirii lor, ,,nebunia” lor, drept o dovada a puterii dragostei ce le-a cuprins, cand aceasta nu dovedeste, de fapt, decit gradul insingurarii lor anterioare. „Iubirea” de tipul acesta nu poate fi, prin natura sa, de durata.

Omul este constient de durata scurta a propriei vieti, de faptul ca s-a nascut fara voia sa si va muri impotriva vointei sale (posibil inaintea celor dragi sau acestia vor muri inaintea sa), de singuratatea si izolarea sa, de neputinta in fata fortelor naturii etc.

El si-ar pierde mintile daca nu ar spera ca se poate elibera din aceasta captivitate, ca va putea iesi din aceasta stare spre a se uni intr-o forma sau alta cu alti oameni, cu lumea din afara sa. Izolarea duce la o puternica anxietate.

Cea mai profunda nevoie a omului este cea de a-si depasi izolarea, de a parasi captivitatea singuratatii, de a ajunge la unitate. Rezolvarile depind, intr-o anumita masura, de gradul de individualizare la care a ajuns omul.

La copilul mic, eul s-a dezvoltat deja, dar nu foarte mult: copilul se simte inca una cu mama sa si nu are sentimentul izolarii atat timp cat mama este prezenta. Cand copilul se dezvolta, prezenta mamei devine insuficienta si se face simtita nevoia depasirii izolarii pe alte cai.

In mod similar, rasa umana, in copilaria sa, s-a simtit una cu natura. Dar pe masura ce rasa umana se emancipeaza, creste si nevoia de a gasi noi cai de a scapa de izolare.

O cale catre atingerea acestui scop consta in provocarea unor stari orgiastice, de exemplu prin transele autoinduse (cu ajutorul drogurilor ori prin alte mijloace), alcool sau sex. Se pare ca dupa experienta orgiastica, omul poate trai o vreme fara sa sufere prea mult de pe urma izolarii sale. Tensiunea anxietatii creste apoi incet si poate fi redusa iarasi prin repetarea ritualului.

Ca orice alta experienta orgiastica, sexul lipsit de iubire este o incercare disperata de a scapa de anxietatea produsa de izolare, dar duce la un tot mai intens simtamant al izolarii, deoarece nu umple golul decat pentru moment.

In afara de experienta orgiastica, alte cai de a atinge uniunea sunt activitatea creatoare si conformarea la grupul social din care persoana face parte. Fiecare dintre acestea trei sunt insa solutii partiale. Solutia completa consta in realizarea uniunii interpersonale, a fuziunii cu o alta persoana, in iubire.

 

 

lubirea ca raspuns la problema existentei umane

 

Daca numim realizarea uniunii interpersonale ,,iubire”, sunterm pusi intr-o mare incurcatura, deoarece exista multe cai prin care fuziunea poate fi facuta. Iubirea este solutia matura a problemei fundamentale a existentei (nevoia de fuziune, de unitate), insa exista si forme imature de iubire ce pot fi numite uniune simbiotica.

 

 

1. Uniunea simbiotica isi are modelul biologic in relatia dintre mama insarcinata si fat. Sunt aici doua fiinte si este totusi doar una. Traiesc „laolalta” (symbiosis), au nevoie una de cealalta: fatuI este parte din mama, de la ea primeste tot ceea ce ii este necesar; mama este pentru el lumea intreaga, ea il hraneste, ea il protejeaza, dar, in acelasi timp, viata ei este amplificata prin existenta fatului.

In uniunea simbiotica psihica, cele doua trupuri sunt independente, dar exista un atasament de felul acesta pe plan psihologic.

– Forma pasiva a uniunii simbiotice este cea de subordonare ori, daca folosim termenul clinic, de masochism. Persoana masochista se elibereaza de sentimentul insuportabil al izolarii si separarii transformandu-se in parte integranta a unei alte persoane, care o dirijeaza, o ghideaza, o protejeaza.

Puterea persoanei careia i se subordoneaza este mult amplificata: „acela este totul, eu nu sunt nimic, decat ca facand parte din el – ca parte a lui, am parte si eu de maretie, de putere, de certitudine”.

Persoana masochista nu are de luat decizii, nu-si asuma nici un risc. Nu este niciodata singura, dar nu este nici independenta; nu are integritate, nu este inca pe deplin nascuta.

Renuntand la integritatea sa, persoana se transforma pe sine in instrumentul unei fiinte sau al unui lucru exterior siesi si nu mai are nevoie sa-si rezolve problema vietii prin propria sa activitate productiva.

– Forma activa a fuziunii simbiotice este dominatia sau, folosind termenul psihologic corespunzator masochismului, sadismul.

Persoana sadica doreste sa scape de insingurarea sa si de simtamantul incarcerarii transformand o alta persoana in parte integranta a sa. Se amplifica si se intensifica pe sine incorporand o alta persoana, care il idolatrizeaza.

Persoana sadica este la fel de dependenta de persoana subordonata ca aceasta din urma de prima; nici una nu poate trai fara cealalta. Diferenta este doar ca persoana sadica e cea care comanda, exploateaza, raneste. umileste, pe cand cea masochista este comandata, exploatata, ranita, umilita.

O persoana poate reactionea simultan atat sadic cat si masochist, de regula fata de obiecte diferite (oameni diferiti, destin, boala, muzica rituala, starea orgiastica produsa de diferiti factori).

De exemplu Hitler reactiona in mod sadic fata de oameni, dar masochist fata de destin, fata de istorie, fata de forta superioara a naturii. Sfarsitul pe care l-a avut – sinuciderea in mijlocul distrugerii generale – il caracterizeaza la fel de mult ca visul lui de succes, de dominatie totala.

2. Contrar uniunii simbiotice, iubirea matura inseamna uniune cu conditia pastrarii propriei integritati, a propriei individualitati: apare paradoxul ca doua fiinte devin una si raman totusi doua…

Partea a II-a: http://www.corinamarin.ro/?p=541

Partea a III-a: http://www.corinamarin.ro/?p=551

Partea a IV-a: http://www.corinamarin.ro/?p=603

Arta de a iubi (partea a II-a)

Pentru omul cu caracter productiv, a da este cea mai inalta expresie a puterii.

Tocmai in actul de a da isi simte taria, bogatia, forta. Acest mod de a-si resimti din plin vitalitatea si puterea il umple de bucurie. Se simte revarsandu-se, raspandindu-se, traind din plin si deci se bucura.

Ce ofera o persoana alteia? Se ofera pe sine, ceea ce are mai pretios: bucuriile sale, ceea ce i se pare interesant, ceea ce gandeste, ceea ce stie, umorul sau, tristetile sale – toate expresie a ceea ce este viu in ea.

Oferind astfel din viata sa, il imbogateste pe celalalt si aduce la viata ceva in celalalt, iar acest ceva se reflecta asupra lui insusi. Cei cei doi impartasesc astfel bucuria a ceea ce au adus la viata impreuna. in actul daruirii: s-a nascut ceva si amandoua persoanele implicate sunt recunoscatoare pentru viata care s-a nascut pentru amandoi.

Facultatea de a iubi ca un act de daruire depinde de gradul de dezvoltare a caracterului nostru. In masura in care unele calitati ii lipsesc, ornul se teme sa se daruiasca si, deci, sa iubeasca.

Facultatea de a iubi presupune realizarea unei orientari predominant productive; cu o astfel de orientare, omul a depasit dependenta de altii, iluzia narcisista a omnipotentei, dorinta de a-si exploata semenii sau de a acapara si a capatat deja incredere in fortele sale umane, precum si curajul de a se bizui pe propriile lui puteri in atingerea telurilor sale.

 

Elemente comune tuturor formelor de iubire

–         Grija (iubirea este grija activa pentru viata si dezvoltarea celui iubit)

–         Responsabilitatea (raspunsul la nevoile exprimate sau neexprimate ale altei fiinte)

–         Respectul (preocuparea ca cealalta persoana sa se dezvolte si sa se desfasoare pe caile sale proprii – respectul implica absenta exploatarii – doresc ca persoana iubita sa se dezvolte si sa se desfasoare pentru propriul ei bine si pe propriile sale cai, nu pentru a ma servi pe mine –  respectul devine posibil numai daca eu mi-am castigat independenta)

–         Cunoasterea (trairea uniunii cu omul sau, religios vorbind, cu Dumnezeu, se bazeaza pe intelegerea faptului ca nu vom putea cunoaste niciodata taina omului si a universului cu ajutorul gandirii, dar ca le putem cunoaste totusi, prin actul iubirii – acest act transcende gindirea, transcende cuvintele)

Dincolo de nevoia universala, existentiala de uniune, apare o nevoie particulara, biologica: dorinta de unire a celor doi poli, masculin si feminin.

Adesea, daca trasaturile de caracter ale unui barbat sunt slabite, din cauza ca pe plan emotional el a ramas un copil, el va incerca sa-si compenseze aceasta deficienal printr-o accentuare exclusiva a rolului sau masculin in sex.  Rezultatul este un Don Juan, care simte nevoia sa-si arate vitejia masculina in sex, deoarece este nesigur de masculinitatea sa in sens caracterologic.

Daca paralizia masculinitatii este mai accentuata, sadismul (folosirea fortei) devine principalul substitut pervers al masculinitatii. Daca sexualitatea feminina este slabita sau pervertita, ea se transforma in masochism sau in tendinte posesive.

Caracterul masculin poate fi definit ca avand trasaturile penetrarii, dirijarii, activismului, disciplinei si riscului; caracterul feminin se defineste prin trasaturile receptivitatii productive, protectiei, realismului, rabdarii, matemitatii (in fiecare individ se amesteca ambele caractere).

 

Iubirea dintre parinte si copil

Imediat dupa nastere, copilul inca nu este constient de sine si de lume ca fiind exterioara lui. Simte doar stimularea pozitiva a caldurii si hranei, si inca nu deosebeste caldura si hrana de sursa lor: mama. Mama este caldura, mama este hrana, mama este euforia satisfactiei si securitatii.

Apoi copilul resimte setea sa, lapteIe pe care il suge, pieptuI si mama, ca fiind entitati diferite. El invata sa perceapa multe alte lucruri ca fiind diferite, ca avand o existenta proprie. Invata cum sa se poarte cu oamenii: mama va zambi daca mananc, ma va lua in brate daca plang.

Toate experientele acestea se cristalizeaza si se integreaza apoi intr-un unic simtamint: sunt iubit. Sunt iubit pentru ca sunt copilul mamei mele, sunt iubit pentru mine insumi, pentru ceea ce sunt.

Acest simtamant ca esti iubit de mama este pasiv. Nu ai nimic de facut pentru a fi iubit: dragostea mamei este neconditionata. Tot ce ai de facut este sa fii, sa fii copiluI ei. Iubirea mamei este numai fericire, pace, nu trebuie cucerita, nu trebuie meritata.

Dar exista si o latura negativa a faptului ca iubirea mamei este neconditionara. Nu numai ca nu trebuie meritata, dar nici nu poate fi cucerita, produsa, controlata. Daca exista, este ca o binecuvantare, dar daca nu exista, este ca si cum toata bucuria vietii ar fi pierit si nu mai poti face nimic pentru a o recapata. 

Pana pe la 8-10 ani, problema copilului este aproape exclusiv aceea de a fi iubit pentru ceea ce este. Apoi apare sentimentul ca iubirea poate fi produsa prin propria sa activitate. Pentru prima oara, copilului ii trece prin minte sa ofere ceva mamei (sau tatalui), sa produca eeva: o poezie, un desen sau orice alteeva.

Pentru prima oara in viata copilului, ideea iubirii se transforma din a fi iubit in a iubi, in a crea iubire. Dar vor mai trece multi ani de la acest prim inceput pina la maturizarea iubirii. Pana la urma, copilul, care poate fi de acum un adolescent, isi depaseste egocentrismul: persoana cealalta nu mai este in primul rind un mijloc de satisfacere a propriilor nevoi.

Nevoile persoanei celeilalte sunt la fel de importante ca ale sale proprii, ba devin chiar mai importante. Sa dea devine mai placut, mai datator de satisfactii, decat sa primeasca; sa iubeasca devine mai important chiar decit sa fie iubit.

Iubind, el iese din carcera singuratatii si izolarii in care era tinut prin starea sa de narcisism si de centrare pe sine. El are acum simtamtntul unei noi uniuni, al impartasirii, al identitatii. Mai mult, el simte puterea de a produce iubire, iubind, in loc sa depinda de o iubire pe care o primea.

Inainte de nastere, copilul e una cu mama. Dupa nastere, la inceput este inca total dependent de marna. Dar, pe zi ce trece, devine tot mai independent: invata sa mearga, sa vorbeasca, sa exploreze lumea pe cont propriu; relatia cu mama pierde ceva din insemnatatea sa vitala si relatia cu tatal devine tot mai importanta.

Relatia cu tatal este complet diferita. Iubirea paterna este o iubire conditionata. Principiul ei este “te iubesc pentru ca imi indeplinesti asteptarile, pentru ca iti faci datoria.

In iubirea paterna conditionata gasim, ca in cea materna neconditionata, un aspect negativ si unul pozitiv. Aspectul negativ este acela ca iubirea paterna trebuie meritata, ca ea poate fi pierduta daca nu faci ce ti se cere. Supunerea devine principala virtute, nesupunerea este cel mai mare pacat, pedepsit cu retragerea iubirii paterne.

Partea pozitiva este la fel de importanta. Iubirea aceasta, fiind conditionata, pot face ceva pentru a o obtine, pot lucra pentru asta; iubirea aceasta nu este in afara controlului meu, asa cum este iubirea materna.

Copilul mic are nevoie de iubirea si grija neconditionata a mamei, atat pe plan fiziologic, cat si pe plan psihic. Dupa varsta de sase ani, copilul incepe sa aiba nevoie de iubirea tatalui, de autoritatea sa si de calauzirea sa.

Mama are rolul de a-i oferi siguranta in viata, tatal are rolul de a-l calauzi, invatandu-l sa se descurce cu problemele ce le va avea de infruntat in cadrul societatii in care s-a nascut.

Mama trebuie sa aiba incredere in viata, sa nu fie hiperanxioasa, sa nu-l contamineze pe copil cu anxietatea sa, sa vrea ca, pana la urma, copilul sa devina independent si sa se separe de ea.

Iubirea tatalui trebuie sa fie condusa de principii si pretentii; dar trebuie sa fie rabdatoare si toleranta, si nu amenintatoare si autoritara. Tatal trebuie sa-i dea copilului in crestere un sentiment tot mai puternic al competentei proprii si sa-i permita sa devina, pina la urma, propria sa autoritate, eliberandu-se de cea a tatalui.

In cele din urma, persoana matura ajunge sa fie propria sa mama si propriul sau tata. Are, parca, o constiinta materna si una paterna.

Constiinta materna spune: ,,Nu exista nici o fapta rea, nici o crima care sa te priveze de iubirea mea, care sa ma faca sa nu-ti doresc sa traiesti si sa fii fericit.” Constiinta paterna spune: ,,Ai procedat gresit si nu poti sa nu accepti consecintele greselii tale si, mai ales, trebuie sa iti schimbi purtarea daca vrei sa-mi placi.”

Arta de a iubi (partea a III-a)

Iubirea este o atitudine, o orientare a caracterului, care determina modul de corelare a unei persoane cu lumea in intregul ei, nu numai cu un “obiect” al iubirii.

Daca cineva iubeste numai o singura persoana si nu manifesta decat indiferenta fata de toti ceilalti semeni ai sai, iubirea sa nu este iubire, ci un atsament simbiotie sau un egocentrism largit.

Totusi, cei mai multi oameni isi inchipuie ca iubirea· tine de un obiect, nu de o capacitate.

Ba mai mult, ei isi inchipuie chiar ca neiubind pe nimeni altcineva in afara persoanei iubite, isi dovedesc intensitatea iubirii.

Nepricepand faptul ca iubirea este un element activ, o putere a sufletului, multi isi inchipuie ca trebuie doar sa gasesti un obiect potrivit, dupa care totul va merge ca de la sine.

Aceasta atitudine poate fi comparata cu cea a unui om care vrea sa pieteze, dar care, in loc sa invete sa faca aceasta, sustine ca trebuie doar sa intalneasca obiectul potrivit si ca va picta foarte bine cand il va fi gasit.

 

  1. Iubirea frateasca

Iubirea frateasca se bazeaza pe sentimentul ca suntem cu totii una. Deosebirile dintre noi, ca talent, inteligenta, cunostinte sunt neglijabile in comparatie cu identitatea esentei umane comune tuturora.

Daca percepi in celalalt mai cu seama suprafata, percepi in primul rand deosebirile, percepi ceea ce ne separa. Daca patrunzi pana la esenta, percepi identitatea noastra, faptul ca suntem frati.

 

2. Iubirea materna

 

In afara de cele spuse inainte despre dragoastea materna, mai trebuie adaugat inca un aspect. Mama ar trebui sa-i insufle copilului dragoste de viata, sa-i dea sentimentul ca e bine sa traiesti, ca e bine sa fii pe pamtntul acesta!

Ca sa poata transmite asta, o mama ar trebui sa fie o persoana fericita – si nu oricine ajunge la o asemenea stare. Femeia narcisista, dominatoare, posesiva poate reusi sa fie mama “iubitoare” doar atita timp cat copilul ei este mic.

Dar numai femeia intr-adevar iubitoare, femeia care este mai bucuroasa sa dea decat sa primeasca, cea care este puternic inradacinata in propria sa existenta, poate fi o mama iubitoare si atunci cand copilul este pe cale sa se separe de ea.

O femeie nu poate fi o mama iubitoare decat daca ea poate in genere iubi; daca isi poate iubi sotul, daca poate iubi alti copii, daca poate iubi strainii si toate fiintele umane.

Femeia care nu este capabila de iubire in acest sens poate fi o mama afectuoasa atata vreme cat copilul ei este mic; dar nu poate fi o mama intr-adevar iubitoare, testul pentru aceasta fiind disponibilitatea sa de a suporta separarea si de a continua sa iubeasca si dupa ce separarea s-a produs.

 

3. Iubirea erotica

Este setea de fuziune completa, de uniune eu o alta persoana. Ea este prin natura sa exclusiva, si nu universala si este poate cea mai inselatoare forma de iubire dintre toate cate exista.

Este foarte frecvent confundata cu trairea impetuoasa a ”indragostirii”, cu caderea brusca a barierelor ce existau pana atunci intre doi straini. Dar aceasta relatie intima atat de brusc aparuta este, prin natura sa, de scurta durata.

Dupa ce strainul a devenit o persoana intim cunoscuta, nu mai exista bariere de trecut, nu mai exista o apropiere brusca de realizat. Ajungem sa cunoastem persoana “iubita” la fel de bine ca pe noi insine.

Sau, poate ar fi mai bine sa spunem: la fel de putin. Daca ar exista mai multa profunzime in trairea persoanei celeilalte, daca am putea simti nemarginirea personalitatii sale, persoana cealalta nu ar ajunge niciodata sa ne fie atat de familiara si miracolul depasirii barierelor s-ar putea produce iarasi si iarasi, in fiecare zi.

Dar pentru cei mai multi, propria lor persoana si, deopotriva, orice alta persoana, este repede explorata si epuizata. Pentru ei, o relatie intima se stabileste in primul rand prin contactul sexual. Dat fiind ca ei simt separarea de cealalta persoana ca fiind in primul rind o separare fizica, uniunea fizica inseamna pentru ei depasirea separarii.

Alte forme de depasire a izolarii: sa vorbesti despre viata ta personala, despre sperantele si temerile tale, sa te arati cuiva sub aspectele tale copilaresti sau copilaroase, sa descoperi domenii de interes comune.

Chiar sa-ti arati furia, ura, totala lipsa de inhibare sunt considerate manifestari ale unei relatii intime si asta poate explica atractia perversa pe care o au unele perechi, cei doi parand a fi intr-o relatie intima numai daca sunt in pat sau daca isi dau drumul la toata ura si furia reciproca.

Dar toate tipurile acestea de apropiere tind sa se reduca pe masura ce trece timpul. Consecinta este ca se cauta dragostea cu o alta persoana, cu un nou strain.

Si din nou strainul este transformat intr-o persoana ,,intima”, din nou experienta indragostirii este exaltanta si interesanta si din nou devine tot mai putin intensa pana ce se termina cu dorinta de a face o noua cucerire, de a trece la o noua iubire – mereu cu iluzia ca noua dragoste va fi diferita de cele precedente.

Dat fiind ca dorinta sexuala este, in mintea celor mai multi, legata de ideea de iubire, ei ajung cu usurinta la concluzia gresita ca se iubesc unul pe celalalt atunci cand doar se doresc unul pe altul, fizic.

Iubirea poate inspira dorinta de uniune sexuala; in acest caz, relatia fizica este lipsita de cupiditate, de dorinta de a cuceri sau de a fi cucerit, fiind, in schimb, plina de tandrete.

Dar dorinta de uniune fizica este stimulata de multe emotii intense (cum ar fi anxietatea, furia, singuratatea etc). Daca iubirea erotica nu este insotita si de iubire frateasca, ea duce la o uniune doar intr-un sens orgiastic, trecator.

Iubirea erotica are o premisa: sa iubesc din esenta fiintei mele si sa simt persoana cealalta in esenta fiintei sale.

Iubirea erotica este exclusiva numai in sensul ca fuzionezi deplin si intens numai cu o singura persoana. Iubirea erotica este exclusivista, dar in iubirea persoanei celeilalte, iubesti omenirea intreaga si tot ce este viu.

In masura in care suntem cu totii una, ii putem iubi pe toti in acelasi fel, in sensul iubirii fratesti. Dar in masura in care suntem totusi diferiti, iubirea erotica cere anumite elemente specifice, pronuntat individuale, care exista intre anumiti oameni, dar nu intre toti.

Iubirea este considerata gresit a fi doar rezultatul unei reactii emotionale spontane, al unui simtamant irezistibil care te napadeste brusc. Se pierde din vedere un factor important in iubirea erotica, cel al vointei.  

Sa iubesti pe cineva intr-o relatie de cuplu nu este doar un simtamant puternic, ci este si o decizie, o judecata, o promisiune. Daca iubirea ar fi doar un simtamint, promisiunea de a ne iubi unul pe altul vesnic nu ar avea nici un fundament. Un simtamant vine si se poate duce. Cum pot sa consider eu ca va ramane pentru totdeauna, daca actul meu nu implica judecata si decizie?

 

4. Iubirea de sine

 

Este oare iubirea pentru tine insuti una cu egoismul… sau fenomenele acestea sunt opuse?

Persoana egoista se intereseaza numai de ea, vrea totul pentru ea, nu are nici o placere in a da, ci numai in a lua. Lumea exterioara nu merita atentie decat sub aspectul a ceea ce se poate obtine de la ea si nu prezinta nici un interes sub aspectul nevoilor altora, al respectului pentru demnitatea si integritatea lor.

Egoistul nu vede nimic in afara de sine; ii judeca pe toti si toate exclusiv in functie de utilitatea ce o prezinta pentru el; este fundamental incapabil sa iubeasca.

Egoismul si iubirea de sine sunt departe de a fi identice, ele sunt. de fapt, opuse. Egoistul nu se iubeste pe sine prea mult, ci prea putin. De fapt, el se uraste pe sine.

Aceasta lipsa de simpatie si grija pentru sine, care este doar o expresie a lipsei sale de productivitate, il lasa gol si frustrat. El este, inevitabil, nefericit si, totodata, anxios preocupat sa smulga vietii satisfactiile pe care singur se impiedica sa le aiba.

El pare mult prea preocupat de sine, cand de fapt face doar o incercare lipsita de succes sa-si acopere si sa-si compenseze incapacitatea de a se ingriji intr-adevar de sine.

Iar daca un individ nu-i poate iubi decat pe altii, el nu poate iubi, de fapt, deloc.

Aceasta teorie a rezultat din experienta psihanalitica legata de ,,altruismul” nevrotic, intalnit in probleme cum ar fi depresia, astenia, incapacitatea de munca, esecul in relatiile de dragoste etc. Sub fatada acestui tip de ”altruism” (in care persoana „traieste doar pentru altii” si „nu vrea nimic pentru sine”) se ascunde o subtila, dar intensa centrare pe sine.

Mama „altruista” isi inchipuie ca datorita altruismului ei, copiii vor simti ce inseamna sa fie iubiti si vor invata, la randul lor, ce inseamna sa iubesti. Dar copiii lor nu par sa aiba fericirea persoanelor convinse ea sunt iubite; ei sunt anxiosi, tensionati, se tem de dezaprobarea mamei, cauta cu infrigurare sa fie la inaltimea pretentiilor ei.

Efectul mamei ,,altruiste” este chiar mai rau decat al mamei egoiste, pentru ca altruismul ei il opreste pe copil s-o critice.

5. Iubirea de Dumnezeu

Iubirea de Dumnezeu, din perspectiva psihologica, izvoraste tot din nevoia de a depasi izolarea si de a realiza uniunea.

Evolutia omenirii a dus in ultimul timp spre transformarea lui Dumnezeu dintr-un personaj avand caracter matern sau patern intr-un simbol al principiilor sale de dreptate, adevar si iubire.

Dezvoltandu-se astfel, Dumnezeu inceteaza sa mai fie o persoana.  Dumnezeu nu poate avea un nume, caci numele arata ca este vorba despre un lucru sau o persoana, ceva finit. Cum sa aiba Dumnezeu un nume, daca nu este o persoana si nu este un lucru?

Ideea este dusa mai departe pana la principiul ca nici nu avem voie sa-i conferim lui Dumnezeu vreun atribut pozitiv. Sa spui despre Dumnezeu ca este intelept, puternic, bun, implica iarasi faptul ca ar fi o persoana; tot ceea ce putem spune este ca Dumnezeu nu este intr-un fel sau altul – putem deci sa-i conferim numai atribute negative, postulind ca nu este limitat, ca nu este rau, ca nu este nedrept.

Cu cat stiu mai bine cum NU este Dumnezeu, cu atat mai mult stiu DESPRE Dumnezeu.

Neavand nume si atribute, Dumnezeu devine un murmur inexprimabil ce se refera la unitatea subiacenta intregului univers fenomenal, fundamentul oricarei existente; Dumnezeu devine adevarul, iubirea, dreptatea. Dumnezeu sunt eu, in masura in care sunt uman.

Majoritatea oamenilor nu depasesc insa stadiul infantil al dezvoltarii lor. Credinta lor in Dumnezeu este credinta intr-un tata care-i ajuta – o iluzie puerila care a fost depasita de cativa mari invatatori ai rasei umane, precum si de o mica parte din oameni. Aceasta iluzie constituie inca forma dominanta de religie in occident.

Omul autentic religios nu se roaga pentru ceva anume, nu asteapta nimic din partea lui Dumnezeu; nu-l iubeste pe Dumnezeu asa cum isi iubeste un copil tatal sau mama; simtindu-si limitarea in suficienta masura, el a ajuns la smerenie: stie ca nu stie nimic despre Dumnezeu.

Dumnezeu devine pentru el un simbol prin care omul, la un stadiu anterior al evolutiei sale, a exprimat totalitatea nazuintelor sale, imparatia lumii spirituale, a iubirii, a adevarului si a dreptatii.

EI crede in principiile pe care ,,Dumnezeu” le reprezinta; el gandeste adevarul, traieste iubirea si dreptatea si considera ca nimic din viata sa nu are valoare decit in masura in care ii da sansa sa ajunga la o tot mai deplina desfasurare a puterilor sale umane – ca singura realitate ce conteaza, ca unic obiect al “preocuparii ultime” si, pina la urma, el nu vorbeste despre Dumnezeu, nici macar nu-i pomeneste numele.

El admite existenta reala a imparatiei spiritului, ca ceva ce transcende omul, dand sens si validand puterile spirituale ale omului si nazuinta sa catre mantuire si nastere interioara.

Omul nu-l poate percepe niciodata pe Dumnezeu prin gandire. Gandirea nu poate duce decat la cunoasterea faptului ca ea nu ne poate da raspunsul ultim. Singura cale ce poate duce la intelegerea ultima nu tine de gandire, ci de fapta, de trairea unitatii.

In sistemul religios dominant in occident, iubirea de Dumnezeu este in esenta unul si acelasi lucru cu credinta in Dumnezeu, in existenta Lui, in dreptatea Lui, in iubirea Lui pentru noi.

In religiile orientale si in misticism, iubirea de Dumnezeu este o traire afectiva intensa a unitatii, inseparabil legata de exprimarea acestei iubiri prin fiecare fapta a vietii. Se pune astfel accentul pe modul de viata corect.

Putem face o paralela intre iubirea pentru parinti si iubirea de Dumnezeu. Copilul incepe prin a fi atasat de mama sa: el se simte neajutorat si are nevoie de iubirea atotinvaluitoare a mamei.

El se intoarce apoi catre tata ca nou centru al afectiunii sale, tatal fiind un principiu conducator in gandire si fapta; in acest stadiu el are ca motivatie dorinta de a obtine aprecierea tatalui si de a evita nemultumirea lui.

In stadiul maturitatii depline, el s-a emancipat de persoana mamei si a tatalui ca puteri protectoare si conducatoare; instaureaza principiile materne si paterne in el insusi. Devine propriul sau tata si propria sa mama; el este tata si mama.

In istoria rasei umane exista aceeasi dezvoltare: de la inceputul iubirii pentru Dumnezeu ca atasament al nevolnicului fata de Zeita-Mama, se trece la atasamentul obedient fata de Dumnezeu-Tatal, iar apoi la un stadiu matur in care Dumnezeu inceteaza sa mai fie o putere exterioara, in care omul integreaza principiile iubirii si dreptatii in el insusi si in care devine una cu Dumnezeu.

Se ajunge astfel, pina la urma, la un punct in care omul vorbeste despre Dumnezeu numai in sens poetic, simbolic.

Pages:12»