Arta de a iubi (partea a II-a)

Pentru omul cu caracter productiv, a da este cea mai inalta expresie a puterii.

Tocmai in actul de a da isi simte taria, bogatia, forta. Acest mod de a-si resimti din plin vitalitatea si puterea il umple de bucurie. Se simte revarsandu-se, raspandindu-se, traind din plin si deci se bucura.

Ce ofera o persoana alteia? Se ofera pe sine, ceea ce are mai pretios: bucuriile sale, ceea ce i se pare interesant, ceea ce gandeste, ceea ce stie, umorul sau, tristetile sale – toate expresie a ceea ce este viu in ea.

Oferind astfel din viata sa, il imbogateste pe celalalt si aduce la viata ceva in celalalt, iar acest ceva se reflecta asupra lui insusi. Cei cei doi impartasesc astfel bucuria a ceea ce au adus la viata impreuna. in actul daruirii: s-a nascut ceva si amandoua persoanele implicate sunt recunoscatoare pentru viata care s-a nascut pentru amandoi.

Facultatea de a iubi ca un act de daruire depinde de gradul de dezvoltare a caracterului nostru. In masura in care unele calitati ii lipsesc, ornul se teme sa se daruiasca si, deci, sa iubeasca.

Facultatea de a iubi presupune realizarea unei orientari predominant productive; cu o astfel de orientare, omul a depasit dependenta de altii, iluzia narcisista a omnipotentei, dorinta de a-si exploata semenii sau de a acapara si a capatat deja incredere in fortele sale umane, precum si curajul de a se bizui pe propriile lui puteri in atingerea telurilor sale.

 

Elemente comune tuturor formelor de iubire

–         Grija (iubirea este grija activa pentru viata si dezvoltarea celui iubit)

–         Responsabilitatea (raspunsul la nevoile exprimate sau neexprimate ale altei fiinte)

–         Respectul (preocuparea ca cealalta persoana sa se dezvolte si sa se desfasoare pe caile sale proprii – respectul implica absenta exploatarii – doresc ca persoana iubita sa se dezvolte si sa se desfasoare pentru propriul ei bine si pe propriile sale cai, nu pentru a ma servi pe mine –  respectul devine posibil numai daca eu mi-am castigat independenta)

–         Cunoasterea (trairea uniunii cu omul sau, religios vorbind, cu Dumnezeu, se bazeaza pe intelegerea faptului ca nu vom putea cunoaste niciodata taina omului si a universului cu ajutorul gandirii, dar ca le putem cunoaste totusi, prin actul iubirii – acest act transcende gindirea, transcende cuvintele)

Dincolo de nevoia universala, existentiala de uniune, apare o nevoie particulara, biologica: dorinta de unire a celor doi poli, masculin si feminin.

Adesea, daca trasaturile de caracter ale unui barbat sunt slabite, din cauza ca pe plan emotional el a ramas un copil, el va incerca sa-si compenseze aceasta deficienal printr-o accentuare exclusiva a rolului sau masculin in sex.  Rezultatul este un Don Juan, care simte nevoia sa-si arate vitejia masculina in sex, deoarece este nesigur de masculinitatea sa in sens caracterologic.

Daca paralizia masculinitatii este mai accentuata, sadismul (folosirea fortei) devine principalul substitut pervers al masculinitatii. Daca sexualitatea feminina este slabita sau pervertita, ea se transforma in masochism sau in tendinte posesive.

Caracterul masculin poate fi definit ca avand trasaturile penetrarii, dirijarii, activismului, disciplinei si riscului; caracterul feminin se defineste prin trasaturile receptivitatii productive, protectiei, realismului, rabdarii, matemitatii (in fiecare individ se amesteca ambele caractere).

 

Iubirea dintre parinte si copil

Imediat dupa nastere, copilul inca nu este constient de sine si de lume ca fiind exterioara lui. Simte doar stimularea pozitiva a caldurii si hranei, si inca nu deosebeste caldura si hrana de sursa lor: mama. Mama este caldura, mama este hrana, mama este euforia satisfactiei si securitatii.

Apoi copilul resimte setea sa, lapteIe pe care il suge, pieptuI si mama, ca fiind entitati diferite. El invata sa perceapa multe alte lucruri ca fiind diferite, ca avand o existenta proprie. Invata cum sa se poarte cu oamenii: mama va zambi daca mananc, ma va lua in brate daca plang.

Toate experientele acestea se cristalizeaza si se integreaza apoi intr-un unic simtamint: sunt iubit. Sunt iubit pentru ca sunt copilul mamei mele, sunt iubit pentru mine insumi, pentru ceea ce sunt.

Acest simtamant ca esti iubit de mama este pasiv. Nu ai nimic de facut pentru a fi iubit: dragostea mamei este neconditionata. Tot ce ai de facut este sa fii, sa fii copiluI ei. Iubirea mamei este numai fericire, pace, nu trebuie cucerita, nu trebuie meritata.

Dar exista si o latura negativa a faptului ca iubirea mamei este neconditionara. Nu numai ca nu trebuie meritata, dar nici nu poate fi cucerita, produsa, controlata. Daca exista, este ca o binecuvantare, dar daca nu exista, este ca si cum toata bucuria vietii ar fi pierit si nu mai poti face nimic pentru a o recapata. 

Pana pe la 8-10 ani, problema copilului este aproape exclusiv aceea de a fi iubit pentru ceea ce este. Apoi apare sentimentul ca iubirea poate fi produsa prin propria sa activitate. Pentru prima oara, copilului ii trece prin minte sa ofere ceva mamei (sau tatalui), sa produca eeva: o poezie, un desen sau orice alteeva.

Pentru prima oara in viata copilului, ideea iubirii se transforma din a fi iubit in a iubi, in a crea iubire. Dar vor mai trece multi ani de la acest prim inceput pina la maturizarea iubirii. Pana la urma, copilul, care poate fi de acum un adolescent, isi depaseste egocentrismul: persoana cealalta nu mai este in primul rind un mijloc de satisfacere a propriilor nevoi.

Nevoile persoanei celeilalte sunt la fel de importante ca ale sale proprii, ba devin chiar mai importante. Sa dea devine mai placut, mai datator de satisfactii, decat sa primeasca; sa iubeasca devine mai important chiar decit sa fie iubit.

Iubind, el iese din carcera singuratatii si izolarii in care era tinut prin starea sa de narcisism si de centrare pe sine. El are acum simtamtntul unei noi uniuni, al impartasirii, al identitatii. Mai mult, el simte puterea de a produce iubire, iubind, in loc sa depinda de o iubire pe care o primea.

Inainte de nastere, copilul e una cu mama. Dupa nastere, la inceput este inca total dependent de marna. Dar, pe zi ce trece, devine tot mai independent: invata sa mearga, sa vorbeasca, sa exploreze lumea pe cont propriu; relatia cu mama pierde ceva din insemnatatea sa vitala si relatia cu tatal devine tot mai importanta.

Relatia cu tatal este complet diferita. Iubirea paterna este o iubire conditionata. Principiul ei este “te iubesc pentru ca imi indeplinesti asteptarile, pentru ca iti faci datoria.

In iubirea paterna conditionata gasim, ca in cea materna neconditionata, un aspect negativ si unul pozitiv. Aspectul negativ este acela ca iubirea paterna trebuie meritata, ca ea poate fi pierduta daca nu faci ce ti se cere. Supunerea devine principala virtute, nesupunerea este cel mai mare pacat, pedepsit cu retragerea iubirii paterne.

Partea pozitiva este la fel de importanta. Iubirea aceasta, fiind conditionata, pot face ceva pentru a o obtine, pot lucra pentru asta; iubirea aceasta nu este in afara controlului meu, asa cum este iubirea materna.

Copilul mic are nevoie de iubirea si grija neconditionata a mamei, atat pe plan fiziologic, cat si pe plan psihic. Dupa varsta de sase ani, copilul incepe sa aiba nevoie de iubirea tatalui, de autoritatea sa si de calauzirea sa.

Mama are rolul de a-i oferi siguranta in viata, tatal are rolul de a-l calauzi, invatandu-l sa se descurce cu problemele ce le va avea de infruntat in cadrul societatii in care s-a nascut.

Mama trebuie sa aiba incredere in viata, sa nu fie hiperanxioasa, sa nu-l contamineze pe copil cu anxietatea sa, sa vrea ca, pana la urma, copilul sa devina independent si sa se separe de ea.

Iubirea tatalui trebuie sa fie condusa de principii si pretentii; dar trebuie sa fie rabdatoare si toleranta, si nu amenintatoare si autoritara. Tatal trebuie sa-i dea copilului in crestere un sentiment tot mai puternic al competentei proprii si sa-i permita sa devina, pina la urma, propria sa autoritate, eliberandu-se de cea a tatalui.

In cele din urma, persoana matura ajunge sa fie propria sa mama si propriul sau tata. Are, parca, o constiinta materna si una paterna.

Constiinta materna spune: ,,Nu exista nici o fapta rea, nici o crima care sa te priveze de iubirea mea, care sa ma faca sa nu-ti doresc sa traiesti si sa fii fericit.” Constiinta paterna spune: ,,Ai procedat gresit si nu poti sa nu accepti consecintele greselii tale si, mai ales, trebuie sa iti schimbi purtarea daca vrei sa-mi placi.”