Arta de a iubi (partea a III-a)

Iubirea este o atitudine, o orientare a caracterului, care determina modul de corelare a unei persoane cu lumea in intregul ei, nu numai cu un “obiect” al iubirii.

Daca cineva iubeste numai o singura persoana si nu manifesta decat indiferenta fata de toti ceilalti semeni ai sai, iubirea sa nu este iubire, ci un atsament simbiotie sau un egocentrism largit.

Totusi, cei mai multi oameni isi inchipuie ca iubirea· tine de un obiect, nu de o capacitate.

Ba mai mult, ei isi inchipuie chiar ca neiubind pe nimeni altcineva in afara persoanei iubite, isi dovedesc intensitatea iubirii.

Nepricepand faptul ca iubirea este un element activ, o putere a sufletului, multi isi inchipuie ca trebuie doar sa gasesti un obiect potrivit, dupa care totul va merge ca de la sine.

Aceasta atitudine poate fi comparata cu cea a unui om care vrea sa pieteze, dar care, in loc sa invete sa faca aceasta, sustine ca trebuie doar sa intalneasca obiectul potrivit si ca va picta foarte bine cand il va fi gasit.

 

  1. Iubirea frateasca

Iubirea frateasca se bazeaza pe sentimentul ca suntem cu totii una. Deosebirile dintre noi, ca talent, inteligenta, cunostinte sunt neglijabile in comparatie cu identitatea esentei umane comune tuturora.

Daca percepi in celalalt mai cu seama suprafata, percepi in primul rand deosebirile, percepi ceea ce ne separa. Daca patrunzi pana la esenta, percepi identitatea noastra, faptul ca suntem frati.

 

2. Iubirea materna

 

In afara de cele spuse inainte despre dragoastea materna, mai trebuie adaugat inca un aspect. Mama ar trebui sa-i insufle copilului dragoste de viata, sa-i dea sentimentul ca e bine sa traiesti, ca e bine sa fii pe pamtntul acesta!

Ca sa poata transmite asta, o mama ar trebui sa fie o persoana fericita – si nu oricine ajunge la o asemenea stare. Femeia narcisista, dominatoare, posesiva poate reusi sa fie mama “iubitoare” doar atita timp cat copilul ei este mic.

Dar numai femeia intr-adevar iubitoare, femeia care este mai bucuroasa sa dea decat sa primeasca, cea care este puternic inradacinata in propria sa existenta, poate fi o mama iubitoare si atunci cand copilul este pe cale sa se separe de ea.

O femeie nu poate fi o mama iubitoare decat daca ea poate in genere iubi; daca isi poate iubi sotul, daca poate iubi alti copii, daca poate iubi strainii si toate fiintele umane.

Femeia care nu este capabila de iubire in acest sens poate fi o mama afectuoasa atata vreme cat copilul ei este mic; dar nu poate fi o mama intr-adevar iubitoare, testul pentru aceasta fiind disponibilitatea sa de a suporta separarea si de a continua sa iubeasca si dupa ce separarea s-a produs.

 

3. Iubirea erotica

Este setea de fuziune completa, de uniune eu o alta persoana. Ea este prin natura sa exclusiva, si nu universala si este poate cea mai inselatoare forma de iubire dintre toate cate exista.

Este foarte frecvent confundata cu trairea impetuoasa a ”indragostirii”, cu caderea brusca a barierelor ce existau pana atunci intre doi straini. Dar aceasta relatie intima atat de brusc aparuta este, prin natura sa, de scurta durata.

Dupa ce strainul a devenit o persoana intim cunoscuta, nu mai exista bariere de trecut, nu mai exista o apropiere brusca de realizat. Ajungem sa cunoastem persoana “iubita” la fel de bine ca pe noi insine.

Sau, poate ar fi mai bine sa spunem: la fel de putin. Daca ar exista mai multa profunzime in trairea persoanei celeilalte, daca am putea simti nemarginirea personalitatii sale, persoana cealalta nu ar ajunge niciodata sa ne fie atat de familiara si miracolul depasirii barierelor s-ar putea produce iarasi si iarasi, in fiecare zi.

Dar pentru cei mai multi, propria lor persoana si, deopotriva, orice alta persoana, este repede explorata si epuizata. Pentru ei, o relatie intima se stabileste in primul rand prin contactul sexual. Dat fiind ca ei simt separarea de cealalta persoana ca fiind in primul rind o separare fizica, uniunea fizica inseamna pentru ei depasirea separarii.

Alte forme de depasire a izolarii: sa vorbesti despre viata ta personala, despre sperantele si temerile tale, sa te arati cuiva sub aspectele tale copilaresti sau copilaroase, sa descoperi domenii de interes comune.

Chiar sa-ti arati furia, ura, totala lipsa de inhibare sunt considerate manifestari ale unei relatii intime si asta poate explica atractia perversa pe care o au unele perechi, cei doi parand a fi intr-o relatie intima numai daca sunt in pat sau daca isi dau drumul la toata ura si furia reciproca.

Dar toate tipurile acestea de apropiere tind sa se reduca pe masura ce trece timpul. Consecinta este ca se cauta dragostea cu o alta persoana, cu un nou strain.

Si din nou strainul este transformat intr-o persoana ,,intima”, din nou experienta indragostirii este exaltanta si interesanta si din nou devine tot mai putin intensa pana ce se termina cu dorinta de a face o noua cucerire, de a trece la o noua iubire – mereu cu iluzia ca noua dragoste va fi diferita de cele precedente.

Dat fiind ca dorinta sexuala este, in mintea celor mai multi, legata de ideea de iubire, ei ajung cu usurinta la concluzia gresita ca se iubesc unul pe celalalt atunci cand doar se doresc unul pe altul, fizic.

Iubirea poate inspira dorinta de uniune sexuala; in acest caz, relatia fizica este lipsita de cupiditate, de dorinta de a cuceri sau de a fi cucerit, fiind, in schimb, plina de tandrete.

Dar dorinta de uniune fizica este stimulata de multe emotii intense (cum ar fi anxietatea, furia, singuratatea etc). Daca iubirea erotica nu este insotita si de iubire frateasca, ea duce la o uniune doar intr-un sens orgiastic, trecator.

Iubirea erotica are o premisa: sa iubesc din esenta fiintei mele si sa simt persoana cealalta in esenta fiintei sale.

Iubirea erotica este exclusiva numai in sensul ca fuzionezi deplin si intens numai cu o singura persoana. Iubirea erotica este exclusivista, dar in iubirea persoanei celeilalte, iubesti omenirea intreaga si tot ce este viu.

In masura in care suntem cu totii una, ii putem iubi pe toti in acelasi fel, in sensul iubirii fratesti. Dar in masura in care suntem totusi diferiti, iubirea erotica cere anumite elemente specifice, pronuntat individuale, care exista intre anumiti oameni, dar nu intre toti.

Iubirea este considerata gresit a fi doar rezultatul unei reactii emotionale spontane, al unui simtamant irezistibil care te napadeste brusc. Se pierde din vedere un factor important in iubirea erotica, cel al vointei.  

Sa iubesti pe cineva intr-o relatie de cuplu nu este doar un simtamant puternic, ci este si o decizie, o judecata, o promisiune. Daca iubirea ar fi doar un simtamint, promisiunea de a ne iubi unul pe altul vesnic nu ar avea nici un fundament. Un simtamant vine si se poate duce. Cum pot sa consider eu ca va ramane pentru totdeauna, daca actul meu nu implica judecata si decizie?

 

4. Iubirea de sine

 

Este oare iubirea pentru tine insuti una cu egoismul… sau fenomenele acestea sunt opuse?

Persoana egoista se intereseaza numai de ea, vrea totul pentru ea, nu are nici o placere in a da, ci numai in a lua. Lumea exterioara nu merita atentie decat sub aspectul a ceea ce se poate obtine de la ea si nu prezinta nici un interes sub aspectul nevoilor altora, al respectului pentru demnitatea si integritatea lor.

Egoistul nu vede nimic in afara de sine; ii judeca pe toti si toate exclusiv in functie de utilitatea ce o prezinta pentru el; este fundamental incapabil sa iubeasca.

Egoismul si iubirea de sine sunt departe de a fi identice, ele sunt. de fapt, opuse. Egoistul nu se iubeste pe sine prea mult, ci prea putin. De fapt, el se uraste pe sine.

Aceasta lipsa de simpatie si grija pentru sine, care este doar o expresie a lipsei sale de productivitate, il lasa gol si frustrat. El este, inevitabil, nefericit si, totodata, anxios preocupat sa smulga vietii satisfactiile pe care singur se impiedica sa le aiba.

El pare mult prea preocupat de sine, cand de fapt face doar o incercare lipsita de succes sa-si acopere si sa-si compenseze incapacitatea de a se ingriji intr-adevar de sine.

Iar daca un individ nu-i poate iubi decat pe altii, el nu poate iubi, de fapt, deloc.

Aceasta teorie a rezultat din experienta psihanalitica legata de ,,altruismul” nevrotic, intalnit in probleme cum ar fi depresia, astenia, incapacitatea de munca, esecul in relatiile de dragoste etc. Sub fatada acestui tip de ”altruism” (in care persoana „traieste doar pentru altii” si „nu vrea nimic pentru sine”) se ascunde o subtila, dar intensa centrare pe sine.

Mama „altruista” isi inchipuie ca datorita altruismului ei, copiii vor simti ce inseamna sa fie iubiti si vor invata, la randul lor, ce inseamna sa iubesti. Dar copiii lor nu par sa aiba fericirea persoanelor convinse ea sunt iubite; ei sunt anxiosi, tensionati, se tem de dezaprobarea mamei, cauta cu infrigurare sa fie la inaltimea pretentiilor ei.

Efectul mamei ,,altruiste” este chiar mai rau decat al mamei egoiste, pentru ca altruismul ei il opreste pe copil s-o critice.

5. Iubirea de Dumnezeu

Iubirea de Dumnezeu, din perspectiva psihologica, izvoraste tot din nevoia de a depasi izolarea si de a realiza uniunea.

Evolutia omenirii a dus in ultimul timp spre transformarea lui Dumnezeu dintr-un personaj avand caracter matern sau patern intr-un simbol al principiilor sale de dreptate, adevar si iubire.

Dezvoltandu-se astfel, Dumnezeu inceteaza sa mai fie o persoana.  Dumnezeu nu poate avea un nume, caci numele arata ca este vorba despre un lucru sau o persoana, ceva finit. Cum sa aiba Dumnezeu un nume, daca nu este o persoana si nu este un lucru?

Ideea este dusa mai departe pana la principiul ca nici nu avem voie sa-i conferim lui Dumnezeu vreun atribut pozitiv. Sa spui despre Dumnezeu ca este intelept, puternic, bun, implica iarasi faptul ca ar fi o persoana; tot ceea ce putem spune este ca Dumnezeu nu este intr-un fel sau altul – putem deci sa-i conferim numai atribute negative, postulind ca nu este limitat, ca nu este rau, ca nu este nedrept.

Cu cat stiu mai bine cum NU este Dumnezeu, cu atat mai mult stiu DESPRE Dumnezeu.

Neavand nume si atribute, Dumnezeu devine un murmur inexprimabil ce se refera la unitatea subiacenta intregului univers fenomenal, fundamentul oricarei existente; Dumnezeu devine adevarul, iubirea, dreptatea. Dumnezeu sunt eu, in masura in care sunt uman.

Majoritatea oamenilor nu depasesc insa stadiul infantil al dezvoltarii lor. Credinta lor in Dumnezeu este credinta intr-un tata care-i ajuta – o iluzie puerila care a fost depasita de cativa mari invatatori ai rasei umane, precum si de o mica parte din oameni. Aceasta iluzie constituie inca forma dominanta de religie in occident.

Omul autentic religios nu se roaga pentru ceva anume, nu asteapta nimic din partea lui Dumnezeu; nu-l iubeste pe Dumnezeu asa cum isi iubeste un copil tatal sau mama; simtindu-si limitarea in suficienta masura, el a ajuns la smerenie: stie ca nu stie nimic despre Dumnezeu.

Dumnezeu devine pentru el un simbol prin care omul, la un stadiu anterior al evolutiei sale, a exprimat totalitatea nazuintelor sale, imparatia lumii spirituale, a iubirii, a adevarului si a dreptatii.

EI crede in principiile pe care ,,Dumnezeu” le reprezinta; el gandeste adevarul, traieste iubirea si dreptatea si considera ca nimic din viata sa nu are valoare decit in masura in care ii da sansa sa ajunga la o tot mai deplina desfasurare a puterilor sale umane – ca singura realitate ce conteaza, ca unic obiect al “preocuparii ultime” si, pina la urma, el nu vorbeste despre Dumnezeu, nici macar nu-i pomeneste numele.

El admite existenta reala a imparatiei spiritului, ca ceva ce transcende omul, dand sens si validand puterile spirituale ale omului si nazuinta sa catre mantuire si nastere interioara.

Omul nu-l poate percepe niciodata pe Dumnezeu prin gandire. Gandirea nu poate duce decat la cunoasterea faptului ca ea nu ne poate da raspunsul ultim. Singura cale ce poate duce la intelegerea ultima nu tine de gandire, ci de fapta, de trairea unitatii.

In sistemul religios dominant in occident, iubirea de Dumnezeu este in esenta unul si acelasi lucru cu credinta in Dumnezeu, in existenta Lui, in dreptatea Lui, in iubirea Lui pentru noi.

In religiile orientale si in misticism, iubirea de Dumnezeu este o traire afectiva intensa a unitatii, inseparabil legata de exprimarea acestei iubiri prin fiecare fapta a vietii. Se pune astfel accentul pe modul de viata corect.

Putem face o paralela intre iubirea pentru parinti si iubirea de Dumnezeu. Copilul incepe prin a fi atasat de mama sa: el se simte neajutorat si are nevoie de iubirea atotinvaluitoare a mamei.

El se intoarce apoi catre tata ca nou centru al afectiunii sale, tatal fiind un principiu conducator in gandire si fapta; in acest stadiu el are ca motivatie dorinta de a obtine aprecierea tatalui si de a evita nemultumirea lui.

In stadiul maturitatii depline, el s-a emancipat de persoana mamei si a tatalui ca puteri protectoare si conducatoare; instaureaza principiile materne si paterne in el insusi. Devine propriul sau tata si propria sa mama; el este tata si mama.

In istoria rasei umane exista aceeasi dezvoltare: de la inceputul iubirii pentru Dumnezeu ca atasament al nevolnicului fata de Zeita-Mama, se trece la atasamentul obedient fata de Dumnezeu-Tatal, iar apoi la un stadiu matur in care Dumnezeu inceteaza sa mai fie o putere exterioara, in care omul integreaza principiile iubirii si dreptatii in el insusi si in care devine una cu Dumnezeu.

Se ajunge astfel, pina la urma, la un punct in care omul vorbeste despre Dumnezeu numai in sens poetic, simbolic.