Arta de a iubi (partea a IV-a)

Iubirea nu este doar o relatie de colaborare in care doi oameni se simt implicati: ,,Respectam regulile jocului pentru a ne pastra propriul prestigiu, sentimentul superioritatii si al propriei valori”.

Nu este un „egocentrism in doi”, practicat de parteneri ce actioneaza in interesul lor comun, rezistand impreuna intr-o lume ostila si alienata.

Iubirea ca satisfacere sexuala reciproca, ca “lucru in echipa” si ca refugiu din fata insingurarii sunt forme ,,normale” de dezintegrare a iubirii in societatea occidentala modena.

 

Tipuri de iubire nevrotica

 In iubirea nevrotica, unul dintre parteneri sau amandoi raman atasati de figura unui parinte si isi transfera sentimentele, asteptarile si temerile pe care le aveau candva fata de tatal sau mama lor asupra persoanei iubite – nu ies niciodata din tiparul relatiei infantile si cauta acest tipar in cerintele afective din viata adulta.

1.Dependenta

Un exemplu ar fi barbatii care se opresc la stadiul unui atasament infantil fata de mama. Ei vor protectia, iubirea, caldura, grija si admiratia mamei; vor iubirea neconditionata a mamei, o iubire oferita pentru simplul motiv ca au nevoie de ea, ca sunt neajutorati.

Acesti barbati sunt adeseori foarte afectuosi si de-a dreptul fermecatori atunci cand incearca sa faca o femeie sa-i iubeasca si chiar dupa ce au reusit. Dar relatia lor cu femeia respectiva (ca si cu toti oamenii, de altfel) ramane superficiala si iresponsabila.

Scopul lor este sa fie iubiti, nu sa iubeasca. De regula, barbatii de tipul acesta au o doza mare de vanitate si idei grandioase, mai mult sau mai putin ascunse. Daca gasesc femeia potrivita, se simt in siguranta, in plina forma si pot da dovada de multa afectiune si farmec.

Cand, dupa un timp, femeia inceteaza sa mai corespunda fantasticelor lor asteptari, incep sa apara conflictele si resentimentele. Daca femeia nu il admira tot timpul, daca are pretentii la o viata a sa proprie, daca vrea sa fie iubita si protejata ea insasi, barbatul se simte profund ranit si dezamagit, spunand ca femeia ,,nu-l iubeste, este egoista sau dominatoare”.

Tot ceea ce nu seamana cu atitudinea unei mame iubitoare fata de copilul ei dragalas este luat drept dovada a lipsei de iubire. Acesti oameni confunda de obicei componamentul lor afectuos, dorinta lor de a placea, cu o iubire adevarata si ajung astfel la concluzia ca sunt nedreptatiti: considera ca ei insisi iubesc cat se poate de mult si se pling cu amaraciune de ingratitudinea partenerei.

In anumite conditii (cand mama a fost dominatoare, dar nu distructiva; cand gaseste o sotie de acelsi tip matern), ei sunt “bine adaptati” in sens social, fara sa ajunga vreodata la un nivel mai inalt de maturizare.

Dar in conditii mai putin favorabile, in iubire daca nu cumva si in viata sociala, vor avea parte de profunde dezamagiri – cand esunt parasiti, apar conflicte si, deseori, anxietati pronuntate si deprimare.

Intr-o forma si mai grava a patologiei, fixarea pe mama este mai profunda si mai irationala. Apare de regula in relatia cu mame ce se raporteaza la copiii lor intr-un mod inabusitor-distrugator. In numele iubirii sau al datoriei, vor sa tina copilul, adolescentul, barbatul in „pantecul” lor: el nu trebuie sa fie capabil sa respire decat prin ele, nu trebuie sa poata iubi decat la un nivel sexual superficial, degradant pentru toate femeile celelalte, nu trebuie sa fie capabil sa devina liber si independent, ci un vesnic handicapat sau un criminal

2. Evitarea

Un exemplu ar putea fi barbatii pentru care care principalul atasament este cel fata de tata, iar mama este rece si distanta.

Compensand raceala sotiei, tatal isi concentreaza toata afectiunea si tot interesul asupra fiului. El este un “tata bun”, dar in acelasi timp autoritar. Ori de cite ori este multumit de purtarea fiului, il recompenseaza, ii face cadouri, este plin de afectiune – altfel devine distant si cicalitor.

Fiul pentru care afectiunea tatalui este singura de care are parte, devine atasat de tatal lui ca un sclav. Principalul sau tel in viata este sa-i placa tatalui. Cand reuseste, se simte fericit, aparat si multumit. Dar cand face o greseala, cand are un esec sau nu reuseste sa-si multumeasca tatal, se simte deprimat, lipsit de iubire, renegat.

In viata sa ulterioara, un astfel de barbat va incerca sa gaseasca un personaj patern caruia sa i se ataseze intr-un mod asemanator. Intreaga sa viata devine o succesiune de bune si proaste dispozitii, ce depind de multumirea sau nemultumirea „tatalui”.

Astfel de oameni sunt adesea plini de succese in cariera lor sociala, dar in relatia lor cu femeile ramin distanti si reci. Femeia nu are o insemnatate centrala pentru ei; de regula au un usor dispret pentru ea. Daca sotia s-a intamplat sa ramana atasata de tatal ei, poate fi fericita cu un sot care se poarta cu ea ca si cu un copit capricios.

Un alt exemplu ar fi femeile care provin din familii unde parintii nu se iubesc, dar sunt prea retinuti pentru a se certa

Ceea ce simte o fetita intr-o astfel de situatie, este o atmosfera de “corectitudine”, dar una care nu permite niciodata o apropiere de tata sau de mama si lasa copilul nelamurit si speriat.

Un mister pluteste in atmosfera – in consecinta, fetita se retrage intr-o lume a sa proprie, viseaza cu ochii deschisi, ramine distanta si va avea aceeasi atitudine si in relatiile sale de iubire de mai tarziu.

In continuare, aceasta retragere duce la dezvoltarea unei anxietati puternice, a unui simtamtnt de proasta asezare in lume si se ajunge astfel, adesea, la tendinte masochiste, ca unic mod de a trai o emotie intensa.

Adesea, o astfel de femeie va prefera ca sotul ei sa faca scene si sa strige la ea – adeseori ea insasi ii provoaca inconstient un asemenea comportament pentru a termina o data cu nesiguranta chinuitoare a neutralitatii afective.

3. ,,Marea iubire”, iubirea idolatra

Daca o persoana nu ajunge la un nivel la care sa capete un simt al identitatii proprii, al propriului eu, inradacinat in propriile sale puteri, atunci tinde sa. ,,idolatrizeze” persoana iubita. Ramanand instrainata de propriile sale puteri, si le proiecteaza in persoana iubita.

Se priveaza de simtamantul propriei forte si se pierde in persoana iubita in loc sa se gaseasca pe sine. Nici o persoana nu poate sa fie, pe termen lung, la inaltimea asteptarilor unui adorator – dezamagirea si va fi cautat un nou idol. Si asta se va repeta, in anumite cazuri, la nesfarsit.

Ceea ce caracterizeaza acest tip de iubire idolatra este, la inceput, intensitatea si caracterul naprasnic al trairii sentimentului. De fapt, asta demonstreaza setea de iubire si disperarea adoratorului. Destul de frecvent, doua persoane ajung sa se idolatrizeze reciproc.

4. „Iubirea sentimentala”

Acest fel de iubire este resimtita numai in fantezie, nu in relatia de „aici si acum” cu o alta persoana reala.

Este observata la „consumatorii” filmelor de dragoste, al povestilor de dragaoste din reviste, al cantecelor de dragoste. Toate dorintele neimplinite de iubire, de uniune, de intimitate isi gasesc satisfactie prin consumarea acestor produse.

5. Iubirea in care se folosesc mecanisme proiective

Este iubirea nevrotica in care, spre a-si eluda propriile probleme, persoana este preocupata, in schimb, de defectele si slabiciunile persoanei ,,iubite”.

Daca doi oameni fac amandoi acest lucru, relatia de iubire se transforma intr-o relatie de proiectie mutuala (daca sunt dominator sau nehotarat sau lacom, acuz partenerul meu de toate acestea si – in functie de caracterul meu – vreau sa-l lecuiesc sau sa-l pedepsesc).

Amandoi reusesc sa-si uite propriile probleme si deci nu mai intreprind nimic pentru propria lor dezvoltare.

O alta forma de proiectie este proiectia propriilor probleme asupra copiilor. Copiii servesc drept tinte proiective atunci cand persoana fara copiii nu si-a gasit sensul vietii si isi cauta implinirea prin copiii.

La fel, copiii sunt tinte proiective si cand se pune problema de a desface o casatorie nefericita. Argumentul ca parintii nu se pot desparti pentru a nu priva copilul de beneficile unui camin unit este fals: atmosfera de tensiune si nefericire este mult mai nociva decat ar fi o ruptura deschisa, care l-ar invata cel putin ca omul este in stare sa puna capat unei situatii intolerabile printr-o decizie curajoasa.

O alta eroare: iluzia ca iubirea presupune neaparat absenta oricarui conflict (tot asa cum oamenii cred ca suferinta si tristetea trebuie evitate cu orice pret).

La majoritatea oamenilor, “conflictele” sunt, in realitate, doar incercari de evadare din fata adevaratelor probleme. Conflictele reale, cele care nu servesc doar ca acoperire sau proiectie, nu sint distructive.

Ele duc la clarificare, produc un catharsis, din care ambele persoane ies cu mai multa cunostere si mai multa forta. Iubirea este posibila numai daca doua persoane comunica una cu alta din centrul existentei lor.