Intrebarea miraculoasa (sau Ce sa faci pe timp de furtuna)

Am cunoscut-o pe L. intr-un grup de prieteni. Cand m-a intrebat cu ce ma ocup si a aflat ca sunt psiholog, fata i s-a luminat ca unui copil care asteapta sa-si deschida in ziua de Craciun cadoul indelung asteptat .

Zambesc, cam stiu de ce s-a luminat asa… am mai trait scena asta de multe ori… se simte incurajata de zambetul meu si spune:

– Ce bine imi pare… am si eu o intrebare!!!

Eh… oamenii isi imagineaza ca daca esti psiholog, ai deja raspunsuri la toate intrebarile lor… isi doresc un raspuns miraculos, unul singur… dar care sa le schimbe intreaga viata.

Lucrurile nu stau deloc in felul acesta… mai intai, pentru ca in cursul formarii ca ai invatat (cat de greu!!!) ca le poti face rau celorlalti imaginandu-ti ca ai avea tu raspunsuri la intrebarile lor.

Si-atunci ce faci? Pai, de exemplu, continui sa zambesti si sa taci. L. continua:

– Am cunoscut acum trei ani un barbat de care m-am indragostit, dar…

Urmeaza o poveste complicata, cu multe intamplari si personaje care penduleaza intre tragic si comic… iar la sfarsit, intrebarea

– Si eu ce sa fac in situatia asta???

N-am ascultat cu foarte mare atentie povestea, tot asa cum intr-o zi cu nori nu ma uit la ei, ci la cerul albastru care se intrezareste printre formele lor alb-cenusii… norii vin si se duc, cerul ramane…

Se uita la mine cu sprancenele ridicate intrebator, gata sa-mi soarba raspunsul miraculos. O asteapta o surpriza… n-am pentru ea nici un raspuns, nici macar unul ne-miraculos… am insa ceva mult mai bun… o intrebare miraculoasa, care s-o aduca din starea de nor in starea de cer…

– Cine esti tu?

Sprancenele s-au arcuit si mai mult, de la intrebare la mirare… genele se misca inocente in sus si in jos, gura se deschide usor. Dupa un timp, cateva cuvinte sunt de acord sa se lase soptite:

– Cine… cine… cine sunt eu???

– Da, cine esti tu in mijlocul acestei situatii, si ce aspect al fiintei tale alegi sa exprimi in ea?

Tacere. Lunga. Ma uit cum expresia fetei i se schimba la fiecare cateva secunde… reflectand gandurile din interior… poate “Ce legatura asta cu ce am intrebat eu?”… poate “Intr-adevar, oare cine sunt?”… Pana la urma, una dintre intrebari isi gaseste drum catre mine:

– Dar tu cine esti?

– Sunt imposibil de definit, sunt dincolo de cuvinte… poti la fel de bine sa spui ca sunt in acelasi timp totul si nimic. Aceasta cunoastere imi da o pace interioara care ma lasa sa ma exprim cu iubire, blandete, adevar, compasiune… desi mi se intampla si mie sa mai uit. De cate ori nu stiu cum sa ma port intr-o situatie, ma intorc in centrul fiintei mele si privesc lucrurile de acolo. Tu cum te-ai cunoscut pana acum?

– Au fost uneori momente cand am fost si eu iubitoare, senina, impacata… dar au fost si atat de multe momente in care m-am simtit vinovata, furioasa, trista, inutila, neinteleasa, inversunata… Am atatea indoieli… Nu cred ca stiu cine sunt.

– Hmmm.. atunci cand ai fost iubitoare, senina, impacata… te-ai gandit vreodata ca ai vrea sa fii altfel in acele momente, sa fii poate… plina de ura, de regrete, apatica, resemnata?

– Niciodata!

– Dar atunci cand te-ai simtit coplesita de frica, suparata pe tine sau pe altii, geloasa, rusinata… te-ai gandit ca ai vrea sa fii altfel in acele momente, poate… fericita, implinita, deschisa, calma?

– De fiecare data!

– Pentru ca exista o amintire profunda in fiecare, a felului natural, firesc, spontan in care viata e traita cand stii cine (nu) esti… din pacate, stiu si ca asta n-o sa te ajute prea mult… Va veni insa o zi cand o sa traiesti ca experienta directa cum este sa te afli in centrul fiintei tale. Si din acea zi, totul va fi diferit pentru tine. Asa cum in ochiul oricarei furtuni exista un spatiu plin de liniste… o sa stii in mijlocul oricarei furtuni din viata ta cum sa ramai in linistea din centrul fiintei tale…

In jur se aud voci vesele, rasete… mirosul de vanile soseste un pic inaintea cestilor de ceai… L. isi ia ceasca cu grija si se intoarce din nou spre mine:

– Tu cum ai aflat cine esti?

– Mai degraba… cine NU sunt. Dar asta e o alta poveste, pe care am sa ti-o spun poate la o alta ceasca de ceai…

 

Pages:«12